• Singurul lucru cu adevarat valoros e intuitia.

• Vreau sa cunosc gandurile Lui Dumnezeu; restul sunt detalii.

• Nu ma gandesc niciodata la viitor. Vine el singur destul de curand.

• Dumnezeu e subtil, dar nu malitios.

• Uneori, platim cel mai mult pentru lucrurile care vin gratuit.

• Bunul simt e colectia de prejudecati dobandite pana la varsta de 18 ani.

• Doua lucruri sunt infinite: universul si prostia umana. Si nu sunt chiar sigur in legatura cu universul.

• Pacea nu poate fi pastrata cu forta. Ea poate fi atinsa doar prin intelegere.

• Orice nesabuit inteligent poate face lucrurile mai mari, mai complexe si mai violente. Trebuie sa ai o sclipire de geniu, si mult curaj, ca sa muti lucrurile in directia opusa.

• Cine n-a facut niciodata vreo greseala, n-a incercat nimic nou.

• Cel mai greu lucru de inteles din lume e impozitul pe venit.

• Gravitatia nu e responsabila pentru oamenii care cad in patima dragostei.

• Totul ar trebui facut cat de simplu posibil, dar nu mai simplu decat atat.

• Singurul lucru care intra in opozitie cu cunoasterea mea e educatia mea.

• Stiinta e un lucru minunat daca nu trebuie sa traiesti din ea.

• Realitatea e doar o iluzie, insa una foarte persistenta.

• Cel mai de neinteles lucru in legatura cu lumea e ca lumea se poate intelege.

• O persoana incepe sa traiasca cu adevarat atunci cand poate trai in afara propriei persoane.

• Nu putem rezolva problemele folosind acelasi tip de gandire pe care l-am folosit atunci cand le-am creat.

• Frica de moarte e cea mai nejustificata frica, deoarece, cand esti mort, nu mai exista riscul vreunui accident.

• Marile spirite au intalnit adesea opozitie din partea mintilor slabe de inger.

• Oricine isi ia responsabilitatea de a fi judecatorul Adevarului si Stiintei e scufundat de hohotele de ras ale zeilor.

• Stiinta fara religie e incompleta. Religia fara stiinta e oarba.

• Cel mai important e sa nu incetezi de a-ti pune intrebari. Curiozitatea are motivele sale pentru a exista.

• Intreaga stiinta nu e altceva decat o varianta rafinata a gandurilor de zi cu zi.

Sa nu fugim de umbra noastra

• Unui om îi era frica de umbra corpului lui si capatase oroare de urmele pasilor lui. Pentru a scapa de acestea a luat-o la fuga. Ori, cu cât facea mai multi pasi, cu atât lasa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai putin îl parasea umbra lui. Imaginându-si ca mergea prea încet totusi, nu se oprea din alergarea tot mai rapida, fara sa se odihneasca. Ajuns la capatul puterilor, a murit. El nu stia ca pentru a-si suprima umbra ar fi fost îndeajuns sa se aseze la umbra si ca pentru a-si opri urmele ar fi fost îndeajuns sa stea linistit. Ce culme a prostiei!
• Multi oameni, astazi, nu mai au ideea simpla de a se aseza la umbra unui arbore. Ei prefera sa fuga, asa cum facea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totusi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu afla niciodata seninatatea. Acesti contemporani care nu vor sa-si priveasca în fata partea lor de umbra merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instaleaza într-o neliniste care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplator maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Daca inima nu-si gaseste linistea, ea se epuizeaza si, dupa un timp, sfârseste prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar si cei care au o inima sanatoasa se tem sa nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frica: ne temem de ceva. Inima simbolizeaza înainte de toate sentimentele. Adesea emotiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criza cardiaca. Pentru ca fugim de emotiile noastre, inima noastra ne cheama la ordine si ne constrânge sa ne ocupam de ea. Se vorbeste chiar de o „nevroza a inimii” pentru cei care sunt obsedati de teama ca inima i-ar putea lasa. Bolnavii de inima dau adesea impresia ca sunt crispati, ei se aseamana personajului lui Chuang Tsu. Ei nu stiu sa se odihneasca si sa se bucure de viata. Ei nu stiu sa se aseze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamana cu maladia tipica a unui manager: el are întotdeauna ceva important de facut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilarie ! De aceea prefera sa se plânga de probleme cardiace.
• Calea care duce la seninatatea inimii, asa cum a fost descrisa în special de catre monahii primelor veacuri, îsi pastreaza întreaga actualitate pentru ca nelinistea a devenit o maladie a epocii noastre. Multi sunt cei care se plâng ca nu-si gasesc calmul. Pentru calugari, n-ar fi suficient sa lucreze mai putin pentru a accede la liniste. A gasi aceasta seninatate presupune un drum lung care, trecând prin cunoasterea aprofundata de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil sa gasim odihna. Cale exigenta si în acelasi timp angajanta pentru ca ne permite sa accedem, înca aici în aceasta lume agitata, la sabatul divin.
• În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorala aceasta absenta a seninatatii la multe persoane. Mereu aceeasi plângere: „Nu-mi pot gasi odihna ! Atâtea griji ma perturba, inclusiv noaptea; ma îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferita de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fara a pune la socoteala problemele financiare si somajul, cauze ale insomniei…
• Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupa posturi de raspundere si care se plâng ca nu pot accede la seninatate. Se asteapta mereu ceva de la ei. Ei se întreaba daca au luat decizia cea buna si daca aceasta va fi utila pentru întreprindere…
• Pentru altii, teama de inactivitate este cauza anxietatii. În calm si seninatate, ei se tem sa faca fata propriului lor adevar. Daca nu am nimic de ce sa ma agat se poate ca toate deceptiile vietii sa urce la suprafata. Risc atunci sa descopar ca nimic nu mai merge în existenta mea si ca angajamentul meu fata de altii este zadarnic. Continui sa înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred ca ceea ce fac are un sens: totul devine gol si tocmai de acest gol fug eu. Constiinta mea ar putea sa-mi aminteasca si sa lase sa vina la suprafata sentimente de culpabilitate: de frica fug de calm si de liniste. Cel mai rau lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi sa ma întâlnesc cu propriul meu adevar ! Pentru ca vreau sa evit aceasta cu orice pret, trebuie sa fiu ocupat în permanenta. Astfel, chiar si timpul liber devine cauza de stres si îl acopar cu nenumarate activitati. Oamenii care refuza sa-si priveasca în fata propriul adevar fug de ei însisi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoaca ei însisi. Ei nu pot accede la calm pentru ca în adâncul inimii lor nu vor cu adevarat aceasta: o frica, ancorata în profunzime, îi agita în permanenta.
• În pofida acestei incapacitati de a gasi calmul, omul de astazi aspira sa se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioara umplu salile. Se asteapta de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare gasirea acestui calm la care aspiram. Totusi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru ca el este rezultatul unui drum spiritual. Calugarii primelor veacuri aveau drept scop sa conduca omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a iesit o scoala de spiritualitate numita „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioara. Acest calm, aceasta pace nu sunt cele care se gasesc în aburii alcoolului, în somnul betiei, care sunt mai degraba renuntare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica înceteaza, în care omul este regenerat si realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienta odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenta lui Dumnezeu în rugaciune si meditatie va gasi pacea în el si în jurul lui. Se va regasi si va trai în armonie cu el însusi. Calea spirituala a monahilor este în acelasi timp terapeutica. Întelepciunea continuta în sfaturile lor este redescoperita astazi de multi psihologi. Aceasta cale îsi regaseste deplina sa actualitate doar daca aceasta întelepciune se traduce în limbajul de astazi.

Cugetări

(fragmente)

• A-i spune unui om să trăiască în pace înseamnă a-i spune să trăiască fericit; înseamnă a-l sfătui să-şi creeze o stare de tihnă care i-ar îngădui să gândească în voie, fără să găsească vreun motiv de supărare; înseamnă a-l sfătui… Dar acest lucru ar mai însemna să nu-i înţelegem deloc natura.
• Astfel, oamenii care-şi cunosc în mod firesc starea nu evită nimic mai mult decât tihna; nu ocolesc nimic când este vorba să caute emoţiile. Şi asta nu pentru că n-ar avea instinctul care i-ar putea face să cunoască adevărata beatitudine… Deşertăciunea, plăcerea de a se arăta celorlalţi.
• Şi astfel când li se aminteşte că ceea ce caută cu atâta ardoare nu i-ar putea mulţumi, dacă ar răspunde, cum ar trebui s-o facă, dacă ar gândi profund, că nu caută decât o ocupaţie violentă şi împătimită care să-i distragă de la a se gândi la ei înşişi şi că de aceea îşi propun un scop atrăgător care să-i vrăjească şi să-i pasioneze, ei şi-ar lăsa adversarii fără replică; dar nu răspund astfel pentru că nu se cunosc pe ei înşişi. Ei nu ştiu că ceea ce caută este vânătoarea, nu prada.
• Ei îşi imaginează că, dacă ar obţine cutare slujbă, se vor odihni la urmă cu plăcere şi nu simt natura nesătulă a lăcomiei lor. Ei cred sincer că odihna este ceea ce caută, dar ei nu caută decât tumultul.
• Ei au un instinct secret care-i îndeamnă să caute distracţia şi ocupaţiile în afara casei lor, instinct născut din resentimentul nesfârşitei lor abjecţii; dar ei mai au un instinct secret, păstrat din măreţia primei lor naturi şi care-i învaţă că fericirea nu se află decât în repaus şi nu în tumult; din aceste două instincte contrarii, înlăuntrul lor se conturează un proiect, ascuns în adâncul sufletului lor, care-i îndeamnă să-şi caute odihna în mişcare şi să-şi închipuie că vor dobândi fericirea pe care n-o găsesc, atingând limanul odihnei, numai învingând obstacolele pe care şi le propun.
• Aşa ne trece viaţa. Căutăm tihna, luptând împotriva piedicilor, iar dacă le-a depăşit, liniştea devine nesuferită; căci atunci, ori ne gândim la ticăloşia în care ne aflăm, ori la cea care ne ameninţă. Şi chiar dacă am fi la adăpost din toate părţile, plictisul, cu autoritatea lui caracteristică, izvorât din adâncul inimii, unde-şi are rădăcinile fireşti, ne va umple spiritul de venin.
• Astfel, omul e atât de nefericit că el s-ar plictisi chiar şi fără nici un motiv, prin starea naturală a alcătuirii lui, şi e atât de vanitos, având o mie de motive de plictis, că un fleac, cum ar fi biliardul sau bătutul mingii, ar fi de ajuns să-l distreze. …
• Suntem atât de nefericiţi încât nu ne putem bucura de nici un lucru decât cu condiţia să ne supărăm dacă el nu reuşeşte; ceea ce s-ar putea întâmpla, şi se întâmplă în fiecare clipă. Cine va găsi secretul de a se bucura de un bine fără să se supere de contrariul lui va găsi dezlegarea: aceasta este mişcarea perpetuă.

Printre portocali

Vicente Blasco Ibanez, autor spaniol de mare succes, prezinta intr-un mod foarte expresiv si sensibil tabloul Valenciei, numita si “gradina Spaniei”. Dar, fiind o carte de dragoste, totul culmineaza cu o mistuitoare pasiune, o poveste de dragoste intre deputatul Rafael Brull si Leonora, artista faimoasa. Se indragostesc orbeste… dar asta nu este de ajuns pentru a fi impreuna. O carte sensibila, romantica, cu un strop de nebunie, cu o picatura de amaraciune, frumoasa si provocatoare…