Sa nu fugim de umbra noastra

• Unui om îi era frica de umbra corpului lui si capatase oroare de urmele pasilor lui. Pentru a scapa de acestea a luat-o la fuga. Ori, cu cât facea mai multi pasi, cu atât lasa mai multe urme; cu cât fugea mai repede, cu atât mai putin îl parasea umbra lui. Imaginându-si ca mergea prea încet totusi, nu se oprea din alergarea tot mai rapida, fara sa se odihneasca. Ajuns la capatul puterilor, a murit. El nu stia ca pentru a-si suprima umbra ar fi fost îndeajuns sa se aseze la umbra si ca pentru a-si opri urmele ar fi fost îndeajuns sa stea linistit. Ce culme a prostiei!
• Multi oameni, astazi, nu mai au ideea simpla de a se aseza la umbra unui arbore. Ei prefera sa fuga, asa cum facea acel personaj din povestea lui Chuang Tsu. Totusi, cel care fuge de umbra lui fuge spre pierderea lui. El nu afla niciodata seninatatea. Acesti contemporani care nu vor sa-si priveasca în fata partea lor de umbra merg direct la moarte. Fugind de umbra lor, ei se instaleaza într-o neliniste care se traduce prin probleme cardiace. Nu întâmplator maladiile inimii sunt în prezent una din principalele cauze de deces. Daca inima nu-si gaseste linistea, ea se epuizeaza si, dupa un timp, sfârseste prin a ceda. E cazul mai ales al oamenilor care sunt victimele maladiilor cardiace. Chiar si cei care au o inima sanatoasa se tem sa nu-i lase inima. Problemele cardiace sunt legate adesea de frica: ne temem de ceva. Inima simbolizeaza înainte de toate sentimentele. Adesea emotiile refulate, ca iubirea sau ura, sunt la originea problemelor cardiace. La unul este o dereglare a ritmului cardiac, la altul este o criza cardiaca. Pentru ca fugim de emotiile noastre, inima noastra ne cheama la ordine si ne constrânge sa ne ocupam de ea. Se vorbeste chiar de o „nevroza a inimii” pentru cei care sunt obsedati de teama ca inima i-ar putea lasa. Bolnavii de inima dau adesea impresia ca sunt crispati, ei se aseamana personajului lui Chuang Tsu. Ei nu stiu sa se odihneasca si sa se bucure de viata. Ei nu stiu sa se aseze la umbra unui arbore. Aceasta se aseamana cu maladia tipica a unui manager: el are întotdeauna ceva important de facut iar a se ocupa de umbra lui i se pare o copilarie ! De aceea prefera sa se plânga de probleme cardiace.
• Calea care duce la seninatatea inimii, asa cum a fost descrisa în special de catre monahii primelor veacuri, îsi pastreaza întreaga actualitate pentru ca nelinistea a devenit o maladie a epocii noastre. Multi sunt cei care se plâng ca nu-si gasesc calmul. Pentru calugari, n-ar fi suficient sa lucreze mai putin pentru a accede la liniste. A gasi aceasta seninatate presupune un drum lung care, trecând prin cunoasterea aprofundata de sine, conduce la Dumnezeu, singurul loc unde, potrivit lui Augustin, este posibil sa gasim odihna. Cale exigenta si în acelasi timp angajanta pentru ca ne permite sa accedem, înca aici în aceasta lume agitata, la sabatul divin.
• În ultimul timp, am putut observa în activitatea mea pastorala aceasta absenta a seninatatii la multe persoane. Mereu aceeasi plângere: „Nu-mi pot gasi odihna ! Atâtea griji ma perturba, inclusiv noaptea; ma îngrijorez pentru copiii mei care au probleme psihologice, care au ales o cale diferita de cea pe care o doream eu pentru ei.” Fara a pune la socoteala problemele financiare si somajul, cauze ale insomniei…
• Este cazul, înainte de toate, al celor care ocupa posturi de raspundere si care se plâng ca nu pot accede la seninatate. Se asteapta mereu ceva de la ei. Ei se întreaba daca au luat decizia cea buna si daca aceasta va fi utila pentru întreprindere…
• Pentru altii, teama de inactivitate este cauza anxietatii. În calm si seninatate, ei se tem sa faca fata propriului lor adevar. Daca nu am nimic de ce sa ma agat se poate ca toate deceptiile vietii sa urce la suprafata. Risc atunci sa descopar ca nimic nu mai merge în existenta mea si ca angajamentul meu fata de altii este zadarnic. Continui sa înaintez pentru singurul scop de a-mi ascunde propria-mi disperare. Dar nu mai cred ca ceea ce fac are un sens: totul devine gol si tocmai de acest gol fug eu. Constiinta mea ar putea sa-mi aminteasca si sa lase sa vina la suprafata sentimente de culpabilitate: de frica fug de calm si de liniste. Cel mai rau lucru care mi s-ar putea întâmpla ar fi sa ma întâlnesc cu propriul meu adevar ! Pentru ca vreau sa evit aceasta cu orice pret, trebuie sa fiu ocupat în permanenta. Astfel, chiar si timpul liber devine cauza de stres si îl acopar cu nenumarate activitati. Oamenii care refuza sa-si priveasca în fata propriul adevar fug de ei însisi. Ei se plâng astfel de un stres pe care îl provoaca ei însisi. Ei nu pot accede la calm pentru ca în adâncul inimii lor nu vor cu adevarat aceasta: o frica, ancorata în profunzime, îi agita în permanenta.
• În pofida acestei incapacitati de a gasi calmul, omul de astazi aspira sa se „desprindã”. Cursurile care promit odihna interioara umplu salile. Se asteapta de la metodele psihologice sau de la tehnicile de relaxare gasirea acestui calm la care aspiram. Totusi, acest calm nu poate proveni de la tehnici pentru ca el este rezultatul unui drum spiritual. Calugarii primelor veacuri aveau drept scop sa conduca omul la odihna în Dumnezeu. Hesychia a fost cuvântul cheie al monahismului timpuriu: de acolo a iesit o scoala de spiritualitate numita „isihasm”, începând cu secolul al III-lea: calea spre pacea interioara. Acest calm, aceasta pace nu sunt cele care se gasesc în aburii alcoolului, în somnul betiei, care sunt mai degraba renuntare la realitate. Calmul monahilor este cel în care inima accede la pace, în care frica înceteaza, în care omul este regenerat si realimentat. Acest calm este, la urma urmei, experienta odihnei sabatice pe care ne-a rezervat-o Dumnezeu. Cel care simte prezenta lui Dumnezeu în rugaciune si meditatie va gasi pacea în el si în jurul lui. Se va regasi si va trai în armonie cu el însusi. Calea spirituala a monahilor este în acelasi timp terapeutica. Întelepciunea continuta în sfaturile lor este redescoperita astazi de multi psihologi. Aceasta cale îsi regaseste deplina sa actualitate doar daca aceasta întelepciune se traduce în limbajul de astazi.